Genova, Roma

Pe 20 iulie 2001, un tânăr de 23 de ani pe nume Carlo Giuliani a fost ucis la Genova în timpul protestelor organizate împotriva summitului G8. În mijlocul confruntărilor dure cu forţele de ordine, Carlo a fost împuşcat şi călcat de două ori de Land Rover-ul poliţiei. Relaţia guvernului italian cu societatea are o istorie a violenţei.

Ce s-a întâmplat în ultimii 10 ani? O succesiune de guverne corupte şi incapabile, stânga şi dreapta, mafie, gunoaie, probleme economice, tensiuni sociale, Silvio Berlusconi, legi adoptate în parlament pentru protejarea lui. Abuzuri ale puterii politice în raport cu cetăţenii, majoritatea la vedere. Şi nu doar atât. În 2008, Executivul puternic impulsionat de liderii Ligii Nordului a trimis pe străzi efective militare, declarând un soi de stare de excepţie (atât de dragă regimurilor autoritariste), pentru a lupta “împotriva criminalităţii”.

Presa românească nu a arătat foarte mult interes pentru confruntările de sâmbătă de la Roma. În atmosfera îmbâcsită de dreapta de la noi, din politică sau presă, protestatarii sunt catalogaţi facil ca stângişti dezorientaţi sau ceva de genul ăsta.

Lucrurile sunt evident mai complicate. Presa din Italia a publicat fotografii cu o parte a protestatarilor de la Roma, înainte de debutul atacurilor. “Il Blocco Nero in formazione militare”, spune La Repubblica. Acţiunilor militarizate ale Puterii li s-a răspuns, fireşte, cu acţiuni similare.

În confruntările care au urmat au fost răniţi 70 de oameni.  Pe o dubiţă vandalizată a poliţiei, inscripţia “Carlo Vive”. Relaţia violentă dintre guvern şi societate continuă.

Sâmbătă pe Negustori

Am ieşit din curtea casei am luat-o la stânga şi iar la stânga, pe Negustori. Sâmbătă, mijlocul lui iulie, Turul Franţei începuse de mult, iar eu văzusem doar câteva jumătăţi de etapă. Televizorul nostru prindea vreo opt canale, niciunul dintre ele Eurosport.

La Brăila, cu ceva ani în urmă, urmăream cea mai mare parte a turului. Luna iulie era practic ocupată. Unele etape, cele de munte, începeau (relativ) devreme, trebuia să fac un mic efort să mă trezesc pentru a prinde startul şi urmăream mai apoi 5-6 ore de ciclism pe zi în timp ce mâncam sau mă mai învârteam prin casă. Toată povestea asta cu ciclismul începuse de fapt cu Turul Italiei. Erau zorii televiziunii prin cablu la Brăila, nu apucasem să ne conectăm pentru că ăia nu avea nu ştiu ce burghiu să coboare de la etajul patru până la unu, iar noi stăteam şi ne uitam la canalul care se prindea cel mai bine “prin influenţă”, de la vecini. Era un RAI, nu mai ţin minte care, cu Turul Italiei, o etapă banală de plat la care am stat până la capăt. Tata ne-a explicat mie şi lui frate-miu cum stă treaba cu ciclismul şi ne-a povestit ceva despre un ciclist român care ar fi ajuns în Turul Franţei. A câştigat, la sprint, Mario Cipollini.

Chestiile astea mi-au trecut prin minte când am făcut stânga pe Negustori. Unde să vezi Turul Franţei în oraşul ăsta? Era pustiu pe stradă şi foarte cald, să fi fost ora două, poate trei. Am trecut pe lângă sediul PSM, în capătul străzii, un geam deschis şi un domn cu părul alb în cadrul ferestrei discutând cu amicul său de afară. Pe măsură ce mă apropiam auzeam tot mai clar sunetul acela inconfundabil. Fâşâitul zecilor de roţi din plutonul cicliştilor, un claxon când şi când, strigătele de pe margine. Cei doi au început să vorbească ceva despre tur, după care au schimbat subiectul. M-am oprit, mi-a trecut prin minte că aş putea să îl rog pe domnul din geam să mă lase să văd etapa. M-am aşezat pe bordură în schimb şi mi-am aprins o ţigară, am mai ascultat vreo câteva minute. Banciu povestea ceva despre orăşelul prin care treceau cicliştii, turnul catedralei, căsuţele lăsate în urmă, oamenii ieşiţi pe marginea drumului la picnic sau doar în treacăt, să vadă pentru o clipă turul.

Un grădinar fericit

Anul ăsta m-am trezit cu mult timp liber la dispoziţie şi am început să grădinăresc ceva mai devreme, aşa că am de câteva săptămâni bune busuioc (de la supermarket), pătrunjel, mentă şi alte asemenea în balcon. Doar rucola are greutăţi să mă convingă că îşi va atinge scopul în viaţă, dar pentru că sunt pe principiul ” no child left behind”, o ajut să mearga mai departe. De ajutat am ajutat si regina noptii care fusese atacată de nişte musculiţe stupide; nu am cunoştinţă de insecticide naturale aşa că am împroşcat-o cu o soluţie ultratoxică până când gâzele au dat în primire iar planta a început iar să înflorească, roşie ca în prima zi.

O plantă care face flori multe în culori trandafirii se bate cu măslinul pentru dominaţie, chiar deasupra jardinierei cu iarbă din care paşte motanul în fiecare zi. Măslinul şi-a revenit după iarna grea în care şi-a pierdut aproape toate frunzele. Un amestec de seminţe a scos tot felul de arătări ciudate, care se întind din ghiveci şi îmi atârnă pe deasupra capului. Şi pentru că e momentul acela în care simt că trebuie să merg mai departe, mă gândesc serios ca la anul să pun roşii în ghivece. Sper să meargă. Astfel, planul meu de a-mi duce zilele pe malul Mediteranei, mâncând brânză cu roşii la umbra unui măslin va fi aproape de realizare, oarecum, la mine în balcon.

Pipera

Am luat azi nişte mandarine. Sau minole, nici eu nu mai ştiu ce sunt, în orice caz, trăsătura lor distinctivă e că vin în lăzi împreună cu frunzele, o fi chestie de estetică. Sunt dulci şi parfumate, n-am dat niciodată greş cu ele şi iarna iau în medie un kilogram pe zi.

Am luat azi nişte citrice, să zicem, din Pipera, veneam de la birou şi am oprit la un chioşc de lemn abia apărut vizavi de  staţia de metrou, un pic bizar pe strada aia străjuită de clădiri de birouri. Domnul care vindea, un mare vorbăreţ, eu, un om care nu se grăbeşte să intre în discuţii pe stradă. N-am apucat să plătesc fructele, că îmi povestea deja de băiatul lui. Câteva minute mai târziu, stăteam cu punga în mână ascultând încă, incapabil să găsesc o pauză în care să o şterg – problema e că fiul lui nu se grăbeşte să aibă un copil şi că ei, părinţii, îl presează şi…

Ascultam, scoteam aburi pe gură gânditor şi cugetam că e incredibil că stau şi ascult toate chestiile alea şi că e incredibil că un om care vinde minole în Pipera se apucă să îmi istorisească povestea vieţii lui. Sau a fiului lui. Şi că mă enervez de fiecare dată când aud că mama relatează prietenelor ei detalii din viata mea. În spatele gheretei de lemn, dintr-un difuzor, cântau nişte colinde americane, ceva cu Crăciunul, iar pe stradă, în plină oră de vârf, treceau maşini în toate direcţiile, lumea se bulucea la metrou în aerul îngheţat. Şi într-un fel mă simţeam bine. Vreau să spun că mă simţeam literalmente mai bine – parasinusul pe care îl înghiţisem cu o oră mai devreme îşi făcea deja efectul, răceala mă lăsa, eu mergeam spre casă, diseară Caribou, mâine zi liberă, colindele cântau la difuzor. Am prins momentul, am salutat şi am plecat, “ea e soţia mea”, îmi zice domnul chiar înainte de a ne despărţi, arătând spre femeia care tocmai intra în gheretă, “imi pare bine”, i-am spus eu şi am coborât în nebunia de pe stradă, m-am strecurat printre maşinile care se aruncau isteric în toate direcţiile  şi am intrat în staţia de metrou.

Bruxelles, măslini, pisici

Fost la Bruxelles, mi-am cumpărat două borcănele cu bomboane din miere, e un magazin lângă Grand Place. Am avut toată viaţa probleme cu gâtul și se pare că am rămas traumatizat, am nevoie de sprijin psihologic şi de aspirine efervescente în fiecare geantă. Aştept un mail de la o editură. Le-am scris să-i întreb când intenţionează să traducă şi prima parte din trilogia progresorilor, A&B Strugaţki. N-a venit încă răspuns. Chitarei îi lipseşte o coardă, s-a rupt acum vreo jumătate de an. Pe de o parte nu-i nicio problemă: nu ştiu să cânt. Pe de altă parte îmi pare rău: îmi place să zdrăngăn la ea când şi când.  Am cumpărat un măslin. În iulie, în primele zile de caniculă, din grădina de beton a unui bricostore. S-a lungit între timp, iar în curând trebuie să-l bag în casă şi nu prea ştiu unde. Mănâncă motanul măslin oare?

Să ne uităm la nişte poze cu Dunărea

Aş fi vrut, zilele trecute, să fiu în oraşul asediat de ape. N-am ajuns, în schimb m-am documentat îndelung pe tema inundaţiilor, cauzelor şi metodelor de prevenire, acum sunt o mică autoritate în domeniu. Am cerut poze şi am primit, după care am căutat prin propriile fotografii.

Dunărea la Brăila. A inundat faleza şi câteva subsoluri de clădiri, dar nu a urcat spre centru:

noi si ei. cum au invatat sa nu-si mai faca griji si sa iubeasca santajul

si tocmai cand credeam – ce trufie – ca le-am vazut pe toate, iata si ultimul episod din povestea santajului realizat de SRS si bogdan chirieac. ceva halucinant. toata intriga e devoalata implicit si de cele mai multe ori explicit chiar de chirieac, acest “good cop” din cuplul in care rosca este evident politaiul cel rau: seful ANI e santajat pentru ca SRS-ul sa-i poata santaja mai departe pe cei trei ministri care fura si refuza sa imparta cu toata lumea, iar sorin ovidiu vantu e singurul care controleaza lucrurile, dar nu o sa placa nimanui cum le controleaza el. intre toate acestea, intre politica, afaceri, coruptie si presa stau SRS si chirieac, doi “jurnalisti”, “doi baieti”, toata reteaua cu mizerii functioneaza multumita lor, ei sunt cei care le conecteaza. si nu oricum, ci in numele libertatii presei, prieteni.

aceasta dezvaluire, aceasta privire scurta aruncata sub nivelul apei mi se pare unul dintre cele mai importante evenimente din istoria presei post-decembriste, poate chiar al societatii in intregul ei. tot ce se banuia, tot ce se bajbaia pana acum, tot ce se auzise din surse sigure sau nesigure dar nu putea fi aratat, totul a fost auzit si confirmat cu o claritate de cristal. asa arata coruptia, asa lucreaza ea, asa afecteaza ea institutiile si societatea, acesta este genul de oameni corupti – luati notite, scrieti cursuri, studii de caz pe care sa le predati la scoala de jurnalism, la academia de politie, la drept, faceti un film pentru ca asta este virusul despre care vorbim, asta este vechea gripa. in timp ce noi scriem stiri in redactie, SRS si chirieac jecmanesc oameni pe strada. apropo, putem schimba formula de adresare la telefon? buna ziua domnule ministru, va pot santaja 5 minute?

dragi colegi jurnalisti care ii protejati pe cei doi santajisti, nu va e frica? auzindu-l pe chirieac cum il lucreaza pe catalin macovei am simtit fiori pe sira spinarii. nici nu mai e vorba despre etica si deontologie, pur si simplu mi-ar fi teama sa ma intalnesc cu omul asta seara pe alee.

———————-

personal nu vad cum putem trece peste asta ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. fara o condamnare in justitie, fara o demisie, o demitere, o reforma, fara asumarea unei altfel de pozitii din partea jurnalistilor, un semn cat de mic ca presa, in acest caz, si societatea in general sunt constiente de ceea ce li se intampla. ar fi ca si cum m-as uita la mana in care cineva mi-a batut un piron si as zice: eh, nicio problema, sa ne vedem de treburi. si sunt sigur ca multi oameni gandesc la fel. din pacate, multi altii n-au nicio problema sa treaca peste intreaga poveste, ba chiar au interesul sa o faca, au dovedit-o deja. aici intervine o linie clara care ne separa. si atentie, nu mai bateti campii cu basescu, dictatura si mogulii; ea, linia care ne separa, n-are nicio legatura cu simpatiile politice.

aki kaurismaki/vremuri de restriste

ar fi potrivite pentru vremurile astea de recesiune filmele cenusii-cu-o-urma-de-culoare ale lui aki kaurismaki, finlandez, categorisit drept minimalist. kaurismaki a facut vreo 20 de filme si impreuna cu fratele sau, mika, a tinut industria cinematografica a finlandei in picioare in anii ’80-’90. acum ii e mai bine. industriei. am auzit de numele kaurismaki multumita lui mika, care a facut o comedioara draguta (cam asa cum imi inchipui eu ca ar fi soarele la helsinki vara) si a trimis-o la festivalul de film finlandez, ce a avut loc la bucuresti pe la sfarsitul anilor ’90, si unde am fost cu N., care e acum la berlin. inteleg ca mika vine la viitorul tiff pentru o mini-restrospectiva finlandeza.

revenind la aki, eu am vazut trei filme, numele lor – ariel, drifting clouds, the man without a past, doua dintre ele fac parte din trilogia finlandeza a lui kaurismaki, o finlanda in recesiune, cand oamenii raman fara locuri de munca, traiesc in containere de metal in port sau, in cel mai bun caz, au rate prea multe de platit, beau in exces si se cauta cu o disperare tacuta unul pe celalalt.

ariel. iti spun ca vom fi impreuna pana la sfarsitul vietii

entropa si falsul patriotism

Welcome to Dracula Land. We are an endless periphery, a place from where artists make their way to European exhibitions by coach. We are a country that is too poor to support its own culture, but too rich to receive the aid channelled by developed countries into developing countries. We are a people adept at working with zero budgeting, we are masters of sales, false advertising and improvisation. Only in recent years have we realized that marketing this status is our only salvation, a quality that makes us at least a little interesting for others. (david cerny – entropa installation)

david cerny, asa cum probabil ati auzit deja, e un artist plastic ceh. genul care, in romania, ar fi terfelit pe la televiziuni, prin bloguri si ziare, de puritani de trei parale, “pai ce, asta-i arta?” ultima lui expozitie  – o reprezentare a europei in stereotipuri – a fost inaugurata la bruxelles cu focuri de artificii. probabil pentru ca, asa cum spunea un ziarist de la ‘the daily telegraph’, pentru prima data, o expozitie dispusa intr-una din cladirile care adapostesc asepticele institutii europene nu mai este o plictiseala cu simplul scop de a nu supara pe nimeni. pe scurt, expozitia lui cerny prezinta tarile intr-un mod care i-ar face pe patrioti sa-si iasa din fire – olanda e sub ape, iar deasupra valurilor se vad doar niste minarete, cativa preoti catolici polonezi, surprinsi in stilul celebrei fotografii de la iwo jima, ridica nu steagul american ci cel al comunitatii gay, franta e in greva, marea britanie lipseste iar romania, imi place asta, e un dracula-park. va mai amintiti proiectul ministrului agathon, by the way?  textele mi se par cel putin la fel de bune precum lucrarile propriu-zise. al romaniei este mai sus.

unul dintre preferatele mele este cel alaturat bulgariei, care apare in instalatie ca o retea de toalete turcesti. textul suna asa:

o intrebare pentru femeile din PSD. si nu numai

partidul asta social-democrat, asa cum mi-au tot spus membrii lui la tv si aiurea, lupta necontenit pentru drepturile fiecarui individ si impotriva discriminarii de orice fel. europarlamentarul gabriela cretu, de pilda, a fost co-raportor la dosarul “Egalitatea intre sexe si capacitatea femeilor in cadrul cooperarii pentru dezvoltare”.

intreb si eu, prin urmare: de ce nu a reactionat nimeni la declaratiile facute de cei doi comici – mazare si dragnea – la concursul miss PSD de la mare?

“Frumuseţea este o calitate în politică. Nu e obligatoriu, dar într-un fel îţi vorbeşte o fată frumoasă şi altfel una care nu mai are grijă de kilograme”. (radu mazare – realitatea tv)

“Depinde cum se vor mişca, înt-un sens mai larg ar trebui să se mişte în toate sensurile…”. (liviu dragnea, intrebat daca concurentele au un viitor in politica – realitatea tv)