Category Archives: rataciri

Sâmbătă pe Negustori

Am ieşit din curtea casei am luat-o la stânga şi iar la stânga, pe Negustori. Sâmbătă, mijlocul lui iulie, Turul Franţei începuse de mult, iar eu văzusem doar câteva jumătăţi de etapă. Televizorul nostru prindea vreo opt canale, niciunul dintre ele Eurosport.

La Brăila, cu ceva ani în urmă, urmăream cea mai mare parte a turului. Luna iulie era practic ocupată. Unele etape, cele de munte, începeau (relativ) devreme, trebuia să fac un mic efort să mă trezesc pentru a prinde startul şi urmăream mai apoi 5-6 ore de ciclism pe zi în timp ce mâncam sau mă mai învârteam prin casă. Toată povestea asta cu ciclismul începuse de fapt cu Turul Italiei. Erau zorii televiziunii prin cablu la Brăila, nu apucasem să ne conectăm pentru că ăia nu avea nu ştiu ce burghiu să coboare de la etajul patru până la unu, iar noi stăteam şi ne uitam la canalul care se prindea cel mai bine “prin influenţă”, de la vecini. Era un RAI, nu mai ţin minte care, cu Turul Italiei, o etapă banală de plat la care am stat până la capăt. Tata ne-a explicat mie şi lui frate-miu cum stă treaba cu ciclismul şi ne-a povestit ceva despre un ciclist român care ar fi ajuns în Turul Franţei. A câştigat, la sprint, Mario Cipollini.

Chestiile astea mi-au trecut prin minte când am făcut stânga pe Negustori. Unde să vezi Turul Franţei în oraşul ăsta? Era pustiu pe stradă şi foarte cald, să fi fost ora două, poate trei. Am trecut pe lângă sediul PSM, în capătul străzii, un geam deschis şi un domn cu părul alb în cadrul ferestrei discutând cu amicul său de afară. Pe măsură ce mă apropiam auzeam tot mai clar sunetul acela inconfundabil. Fâşâitul zecilor de roţi din plutonul cicliştilor, un claxon când şi când, strigătele de pe margine. Cei doi au început să vorbească ceva despre tur, după care au schimbat subiectul. M-am oprit, mi-a trecut prin minte că aş putea să îl rog pe domnul din geam să mă lase să văd etapa. M-am aşezat pe bordură în schimb şi mi-am aprins o ţigară, am mai ascultat vreo câteva minute. Banciu povestea ceva despre orăşelul prin care treceau cicliştii, turnul catedralei, căsuţele lăsate în urmă, oamenii ieşiţi pe marginea drumului la picnic sau doar în treacăt, să vadă pentru o clipă turul.


Pipera

Am luat azi nişte mandarine. Sau minole, nici eu nu mai ştiu ce sunt, în orice caz, trăsătura lor distinctivă e că vin în lăzi împreună cu frunzele, o fi chestie de estetică. Sunt dulci şi parfumate, n-am dat niciodată greş cu ele şi iarna iau în medie un kilogram pe zi.

Am luat azi nişte citrice, să zicem, din Pipera, veneam de la birou şi am oprit la un chioşc de lemn abia apărut vizavi de  staţia de metrou, un pic bizar pe strada aia străjuită de clădiri de birouri. Domnul care vindea, un mare vorbăreţ, eu, un om care nu se grăbeşte să intre în discuţii pe stradă. N-am apucat să plătesc fructele, că îmi povestea deja de băiatul lui. Câteva minute mai târziu, stăteam cu punga în mână ascultând încă, incapabil să găsesc o pauză în care să o şterg – problema e că fiul lui nu se grăbeşte să aibă un copil şi că ei, părinţii, îl presează şi…

Ascultam, scoteam aburi pe gură gânditor şi cugetam că e incredibil că stau şi ascult toate chestiile alea şi că e incredibil că un om care vinde minole în Pipera se apucă să îmi istorisească povestea vieţii lui. Sau a fiului lui. Şi că mă enervez de fiecare dată când aud că mama relatează prietenelor ei detalii din viata mea. În spatele gheretei de lemn, dintr-un difuzor, cântau nişte colinde americane, ceva cu Crăciunul, iar pe stradă, în plină oră de vârf, treceau maşini în toate direcţiile, lumea se bulucea la metrou în aerul îngheţat. Şi într-un fel mă simţeam bine. Vreau să spun că mă simţeam literalmente mai bine – parasinusul pe care îl înghiţisem cu o oră mai devreme îşi făcea deja efectul, răceala mă lăsa, eu mergeam spre casă, diseară Caribou, mâine zi liberă, colindele cântau la difuzor. Am prins momentul, am salutat şi am plecat, “ea e soţia mea”, îmi zice domnul chiar înainte de a ne despărţi, arătând spre femeia care tocmai intra în gheretă, “imi pare bine”, i-am spus eu şi am coborât în nebunia de pe stradă, m-am strecurat printre maşinile care se aruncau isteric în toate direcţiile  şi am intrat în staţia de metrou.


Bruxelles, măslini, pisici

Fost la Bruxelles, mi-am cumpărat două borcănele cu bomboane din miere, e un magazin lângă Grand Place. Am avut toată viaţa probleme cu gâtul și se pare că am rămas traumatizat, am nevoie de sprijin psihologic şi de aspirine efervescente în fiecare geantă. Aştept un mail de la o editură. Le-am scris să-i întreb când intenţionează să traducă şi prima parte din trilogia progresorilor, A&B Strugaţki. N-a venit încă răspuns. Chitarei îi lipseşte o coardă, s-a rupt acum vreo jumătate de an. Pe de o parte nu-i nicio problemă: nu ştiu să cânt. Pe de altă parte îmi pare rău: îmi place să zdrăngăn la ea când şi când.  Am cumpărat un măslin. În iulie, în primele zile de caniculă, din grădina de beton a unui bricostore. S-a lungit între timp, iar în curând trebuie să-l bag în casă şi nu prea ştiu unde. Mănâncă motanul măslin oare?


Să ne uităm la nişte poze cu Dunărea

Aş fi vrut, zilele trecute, să fiu în oraşul asediat de ape. N-am ajuns, în schimb m-am documentat îndelung pe tema inundaţiilor, cauzelor şi metodelor de prevenire, acum sunt o mică autoritate în domeniu. Am cerut poze şi am primit, după care am căutat prin propriile fotografii.

Dunărea la Brăila. A inundat faleza şi câteva subsoluri de clădiri, dar nu a urcat spre centru: Continue reading


entropa si falsul patriotism

Welcome to Dracula Land. We are an endless periphery, a place from where artists make their way to European exhibitions by coach. We are a country that is too poor to support its own culture, but too rich to receive the aid channelled by developed countries into developing countries. We are a people adept at working with zero budgeting, we are masters of sales, false advertising and improvisation. Only in recent years have we realized that marketing this status is our only salvation, a quality that makes us at least a little interesting for others. (david cerny – entropa installation)

david cerny, asa cum probabil ati auzit deja, e un artist plastic ceh. genul care, in romania, ar fi terfelit pe la televiziuni, prin bloguri si ziare, de puritani de trei parale, “pai ce, asta-i arta?” ultima lui expozitie  – o reprezentare a europei in stereotipuri – a fost inaugurata la bruxelles cu focuri de artificii. probabil pentru ca, asa cum spunea un ziarist de la ‘the daily telegraph’, pentru prima data, o expozitie dispusa intr-una din cladirile care adapostesc asepticele institutii europene nu mai este o plictiseala cu simplul scop de a nu supara pe nimeni. pe scurt, expozitia lui cerny prezinta tarile intr-un mod care i-ar face pe patrioti sa-si iasa din fire – olanda e sub ape, iar deasupra valurilor se vad doar niste minarete, cativa preoti catolici polonezi, surprinsi in stilul celebrei fotografii de la iwo jima, ridica nu steagul american ci cel al comunitatii gay, franta e in greva, marea britanie lipseste iar romania, imi place asta, e un dracula-park. va mai amintiti proiectul ministrului agathon, by the way?  textele mi se par cel putin la fel de bune precum lucrarile propriu-zise. al romaniei este mai sus.

unul dintre preferatele mele este cel alaturat bulgariei, care apare in instalatie ca o retea de toalete turcesti. textul suna asa: Continue reading