Ce s-a întâmplat în ultimii 10 ani? O succesiune de guverne corupte şi incapabile, stânga şi dreapta, mafie, gunoaie, probleme economice, tensiuni sociale, Silvio Berlusconi, legi adoptate în parlament pentru protejarea lui. Abuzuri ale puterii politice în raport cu cetăţenii, majoritatea la vedere. Şi nu doar atât. În 2008, Executivul puternic impulsionat de liderii Ligii Nordului a trimis pe străzi efective militare, declarând un soi de stare de excepţie (atât de dragă regimurilor autoritariste), pentru a lupta “împotriva criminalităţii”.

Presa românească nu a arătat foarte mult interes pentru confruntările de sâmbătă de la Roma. În atmosfera îmbâcsită de dreapta de la noi, din politică sau presă, protestatarii sunt catalogaţi facil ca stângişti dezorientaţi sau ceva de genul ăsta.

Lucrurile sunt evident mai complicate. Presa din Italia a publicat fotografii cu o parte a protestatarilor de la Roma, înainte de debutul atacurilor. “Il Blocco Nero in formazione militare”, spune La Repubblica. Acţiunilor militarizate ale Puterii li s-a răspuns, fireşte, cu acţiuni similare.

În confruntările care au urmat au fost răniţi 70 de oameni.  Pe o dubiţă vandalizată a poliţiei, inscripţia “Carlo Vive”. Relaţia violentă dintre guvern şi societate continuă.

La Brăila, cu ceva ani în urmă, urmăream cea mai mare parte a turului. Luna iulie era practic ocupată. Unele etape, cele de munte, începeau (relativ) devreme, trebuia să fac un mic efort să mă trezesc pentru a prinde startul şi urmăream mai apoi 5-6 ore de ciclism pe zi în timp ce mâncam sau mă mai învârteam prin casă. Toată povestea asta cu ciclismul începuse de fapt cu Turul Italiei. Erau zorii televiziunii prin cablu la Brăila, nu apucasem să ne conectăm pentru că ăia nu avea nu ştiu ce burghiu să coboare de la etajul patru până la unu, iar noi stăteam şi ne uitam la canalul care se prindea cel mai bine “prin influenţă”, de la vecini. Era un RAI, nu mai ţin minte care, cu Turul Italiei, o etapă banală de plat la care am stat până la capăt. Tata ne-a explicat mie şi lui frate-miu cum stă treaba cu ciclismul şi ne-a povestit ceva despre un ciclist român care ar fi ajuns în Turul Franţei. A câştigat, la sprint, Mario Cipollini.

Chestiile astea mi-au trecut prin minte când am făcut stânga pe Negustori. Unde să vezi Turul Franţei în oraşul ăsta? Era pustiu pe stradă şi foarte cald, să fi fost ora două, poate trei. Am trecut pe lângă sediul PSM, în capătul străzii, un geam deschis şi un domn cu părul alb în cadrul ferestrei discutând cu amicul său de afară. Pe măsură ce mă apropiam auzeam tot mai clar sunetul acela inconfundabil. Fâşâitul zecilor de roţi din plutonul cicliştilor, un claxon când şi când, strigătele de pe margine. Cei doi au început să vorbească ceva despre tur, după care au schimbat subiectul. M-am oprit, mi-a trecut prin minte că aş putea să îl rog pe domnul din geam să mă lase să văd etapa. M-am aşezat pe bordură în schimb şi mi-am aprins o ţigară, am mai ascultat vreo câteva minute. Banciu povestea ceva despre orăşelul prin care treceau cicliştii, turnul catedralei, căsuţele lăsate în urmă, oamenii ieşiţi pe marginea drumului la picnic sau doar în treacăt, să vadă pentru o clipă turul.

O plantă care face flori multe în culori trandafirii se bate cu măslinul pentru dominaţie, chiar deasupra jardinierei cu iarbă din care paşte motanul în fiecare zi. Măslinul şi-a revenit după iarna grea în care şi-a pierdut aproape toate frunzele. Un amestec de seminţe a scos tot felul de arătări ciudate, care se întind din ghiveci şi îmi atârnă pe deasupra capului. Şi pentru că e momentul acela în care simt că trebuie să merg mai departe, mă gândesc serios ca la anul să pun roşii în ghivece. Sper să meargă. Astfel, planul meu de a-mi duce zilele pe malul Mediteranei, mâncând brânză cu roşii la umbra unui măslin va fi aproape de realizare, oarecum, la mine în balcon.

şi am discutat despre momentul în care ne vom muta de aici. Înţeleg că se va întâmpla în anul 2045. Mă pregătesc intens pentru asta.

Am luat azi nişte citrice, să zicem, din Pipera, veneam de la birou şi am oprit la un chioşc de lemn abia apărut vizavi de  staţia de metrou, un pic bizar pe strada aia străjuită de clădiri de birouri. Domnul care vindea, un mare vorbăreţ, eu, un om care nu se grăbeşte să intre în discuţii pe stradă. N-am apucat să plătesc fructele, că îmi povestea deja de băiatul lui. Câteva minute mai târziu, stăteam cu punga în mână ascultând încă, incapabil să găsesc o pauză în care să o şterg – problema e că fiul lui nu se grăbeşte să aibă un copil şi că ei, părinţii, îl presează şi…

Ascultam, scoteam aburi pe gură gânditor şi cugetam că e incredibil că stau şi ascult toate chestiile alea şi că e incredibil că un om care vinde minole în Pipera se apucă să îmi istorisească povestea vieţii lui. Sau a fiului lui. Şi că mă enervez de fiecare dată când aud că mama relatează prietenelor ei detalii din viata mea. În spatele gheretei de lemn, dintr-un difuzor, cântau nişte colinde americane, ceva cu Crăciunul, iar pe stradă, în plină oră de vârf, treceau maşini în toate direcţiile, lumea se bulucea la metrou în aerul îngheţat. Şi într-un fel mă simţeam bine. Vreau să spun că mă simţeam literalmente mai bine – parasinusul pe care îl înghiţisem cu o oră mai devreme îşi făcea deja efectul, răceala mă lăsa, eu mergeam spre casă, diseară Caribou, mâine zi liberă, colindele cântau la difuzor. Am prins momentul, am salutat şi am plecat, “ea e soţia mea”, îmi zice domnul chiar înainte de a ne despărţi, arătând spre femeia care tocmai intra în gheretă, “imi pare bine”, i-am spus eu şi am coborât în nebunia de pe stradă, m-am strecurat printre maşinile care se aruncau isteric în toate direcţiile  şi am intrat în staţia de metrou.

O ştire a apărut luni pe undeva pe un site de ştiri din România despre o conferinţă de presă pe care NASA o pregătea pentru a explica descoperirea unui obiect excepţional în spaţiul cosmic. Destul de repede, anunţul postat pe siteul Agenţiei a apărut peste tot în .ro. S-a speculat că NASA face rar astfel de conferinţe “neaşteptate”, deci trebuie să fie ceva spectaculos. Această speculaţie se baza în principal pe comentariul lăsat de un forumist pe unul dintre site-urile de ştiri. Editorii au închis totuşi ochii pe jumătate şi au visat comete, asteroizi îndreptându-se cu viteză de croazieră spre Pământ şi nave-mamă pregătindu-se să aterizeze pe peluza Casei Albe.

Când numărul de accesări a început să crească vertiginos, a urmat anunţul neîndurător: LIVE TEXT de la conferinţă!, strategie anunţată rapid de toată lumea. Din perspectiva website-urilor de ştiri, conferința NASA era de departe cel mai important subiect al zilei – articol principal în ediţiile online, evocat a doua zi în editoriale. Specialiştii au început să explice ce şi cum, numărul de cititori a urcat vesel. Cumva, publicaţiile româneşti au reuşit să creeze o dezbatere de proporţii cosmice, purtată însă NUMAI între graniţele ţării. Orson Welles ar fi fost invidios. Publicaţiile străine, cu mici excepţii, ignorau cu încăpățânare obiectul excepţional. Potrivit lor, evenimente mult mai importante se petreceau prin alte colţuri ale cosmosului.

Pe la 19.30, exact în minutul în care la Bruxelles, spre exemplu, se întrevedea prăbuşirea negocierilor pentru bugetul UE pe 2011, România își ținea respiraţia pentru a afla ce se întâmplă la 40.000 de ani lumină distanţă. Se întâmpla, după cum bine ştiţi, bla, bla, bla, bla, bla. Dar nimeni nu s-a dat bătut – subiectul a rămas în frunte iar românii au primit un curs complet despre supernove şi găuri negre.

Gaura-neagră-tânără poate fi un subiect interesant, în special pentru astronomi, ea e totuşi o ştire minoră, transformată într-un mega-eveniment. E un exemplu amuzant despre unde poate să ducă concurenţa din online-ul românesc. Ea, concurența, poate să ducă însă şi spre locuri mai urâte.

La votarea moţiunii de cenzură în Parlament, un ziar a anunţat că Moţiunea a picat!, în momentul în care parlamentarii mai votau încă. Şi-a dat seama ulterior şi a rectificat: Moţiunea pică matematic! Împinse de dorinţa de a avea și ele ştirea, aproape toate website-urile de ştiri (există şi excepţii) s-au grăbit însă să o ia pe scurtătură. În online-ul românesc, moţiunea a picat cu 10 minute mai devreme. Odată cu ea și câteva reguli jurnalistice.

Nu pot să nu-mi aduc aminte de o întrebare pe care o adresam în urmă cu doi ani pe blogul ăsta unor europarlamentare PSD. Încercam să le provoc o reacţie la comentariile misogine ale liderilor PSD făcute – ce coincidenţă – la un concurs de miss organizat de partid. Evident, nu a existat vreo reacţie clară. Nu mă aştept nici acum la aşa ceva.