underhill’s blog

textele de mai jos sunt adunate de pe vechiul blog. arhiva la zi, cu insemnari pe tema ‘amintiri din comunism’, se gaseste pe coloana din dreapta, la ‘topics’.

multumesc, o zi buna* 

dragi vanzatori/patroni de magazine, buticuri, chioscuri, cofetarii, sifonarii, aprozare, tarabe si alte asemenea. ma uit acum la ceas si observ ca au trecut mai bine de 17 ani de la momentul pe care cu o usoara retinere in glas il numim revolutie. momentul unic in care voi v-ati transformat din paznicii produselor din galantare, in capitalistii  care doresc sa le instraineze. de dragul profitului. au trecut 17 ani, am intrat si pe acea piata unica si competitiva si totusi voi (sau, ca sa fiu corect, o parte din voi, una mare insa) refuzati sa va adaptati.

nu vreau sa exagerez si sa discut despre calitatea si diversitatea produselor. ce ma  deranjeaza cel mai mult la voi este lipsa oricarei dorinte de a vinde. pai mai oameni buni, mai capitalisti instruiti la phenian, banii nostri sunt profitul vostru. atitudinea “nu-ti place, pleaca din magazinul meu” pe care o afisati deseori fata de clienti este de o stupiditate care ma infioara. cateva exemple: n-aveti rest? plecati sa schimbati, nu ma trimiteti pe mine. nu vorbiti la persoana a doua cu clientii, nici ei nu va vorbesc asa. nu aruncati banii si produsele pe masa, nu va aratati mutra acra la toata lumea, nu va descarcati nervii pe clienti si mai ales, daca nu sunteti capabili sa spuneti MULTUMESC din proprie initiativa, macar raspundeti clientului atunci cand acesta va multumeste. nu e greu, va dau eu prima lectie acum. repetati dupa mine: VA MULTUMESC. O ZI BUNA. MAI TRECETI PE LA NOI! nu e simplu?

* aceasta insemnare a fost inspirata de izbucnirea unei vanzatoare in fata unui underhill un pic socat, care astepta de vreo zece minute, la o coada de numai doua persoane, iaurtul pe care il ceruse: “toata lumea se grabeste, mereu sa grabesc. azi e duminica, ce cauta duminica in magazin? duminica se sta acasa. si mai vor si repede. eheheee, pe vremea comunismului stateau la coada si nu mai ziceau nimic, nu se mai plangeau”.   

vietile altora

goodbye lenin a fost funny dar germanii nu simt doar nostalgie atunci cand privesc spre comunism. filmul the lives of others (nominalizat la oscar) prezinta efectul regimului comunist si al stasi asupra societatii in culori mult mai sumbre. (WATCH OUT: urmatoarele fraze dezvaluie detalii din film!!!)

filmul incepe cu un om care izbucneste in plans dupa 50 de ore de interogatoriu si sfarseste prin a dezvalui numele complicilor. continua, mai apoi, in aceeasi nota. personajele sunt binecunoscute de cei care au trait in comunism. un agent (stasi) exemplar, cu privirea inpenetrabila, devotat statului, imbracat mereu cu o jacheta ieftina, locuind singur intr-un apartament, cunoscut de vecini si de copiii vecinilor ca omul rau. un ministru burtos si libidinos. un regizor de teatru care incearca sa intretina relatii bune cu regimul, pentru a-si pastra pozitia.

in momentul in care agentul stasi primeste misiunea de a supraveghea activitatea regizorului, ceva se schimba. cu castile la urechi, ascultand seara de seara discutiile dintre regizor si prietena/amicii sai despre libertate sau muzica, el devine tot mai atras de viata acestuia. in momentul in care regizorul alege sa scrie in ‘der spiegel’ un articol in care condamna regimul est-german, agentul stasi trebuie sa ia o decizie. sfarseste prin a trada regimul pentru a-l ajuta pe regizor, asa cum prietena regizorului il tradeaza pe acesta pentru a-si salva cariera si libertatea. gesturile nu sunt dramatice, fortele binelui nu inving, schimbarea agentului este interioara si greu de sondat. 

filmul nu este brutal. totul se contureaza subtil in minte. metodele de intimidare folosite de politia secreta, teama est-germanilor, atmosfera sumbra din berlinul de est. regimul este unul corupt si reuseste sa corupa oameni. agentul este o rotita in sistem, vinovat si in acelasi timp fara vina. la sfarsit el plateste, in orice caz, asa cum plateste si prietena regizorului. nu acelasi lucru s-ar putea spune despre ministru.

p.s. de remarcat scena deconspirarii. nu e pe prima pagina a ziarelor, nu este o arma politica. se petrece simplu, intr-o sala de lectura, intreg adevarul este revelat.  

neckerman vs. comunism

ieri am dat peste un catalog quelle. pauza de flashback. va mai amintiti? pe vremea lui ceausescu, quelle si neckerman, cu haine, aparatura electrocasnica si jucarii la care cascam gura? maaaaamaaa, cristi ce misto e asta! vezi?

n-am detinut niciodata un catalog. si habar n-am de unde tot veneau. aveam o ruda care se ocupa cu croitoria si am impresia ca mai punea mana pe cate unul, de la clienti. stiu doar ca atunci cand aparea unul nou se plimba prin tot grupul de prieteni al parintilor mei. il aveam acasa vreo saptamana - doua, dupa care mergea la tanti flori sau mai stiu eu unde. dar de ce dom’le? de ce le imprumutam? mama se uita cu atentie la haine, analiza articolele de la sectiunea decoratiuni interioare, vorbea cu prietenele ei, isi dadeau cu parerea pe un ton profesionist, dupa care, cu gandul la minunatiile din neckerman, intra tot la TESATURI pe strada buzaului. eh da, mai era si varianta in care o croitoreasa imita un model din catalog si facea o haina de doamne-ajuta.

pentru mine era simplu. partea interesanta era la sfarsit, la jucarii. robotei (erau oare, sau imi joaca feste memoria?), mingi, nu de-alea de 35, masinute, oh boy, masinute telecomandate. pozele alea colorate cu jucarii incredibile, care imi produceau o frustrare de nedescris, ar fi trebuit sa fie unul dintre principalele motive de ingrijorare pentru regimul comunist. si totusi, neckerman-urile si quelle-urile se plimbau linistite din familie in familie, cu parfumul lor de consumism occidental cu tot.

dupa cum ziceam, ieri am dat peste un quelle. l-am deschis, nu la jucarii, ci la “moda pentru el”. n-am gasit nimic. la dracu’, pot sa numar pe degetele de la o mana magazinele in care pot sa-mi gasesc ceva ok de imbracat in orasul asta.

p.s. si pana la urma, de unde am eu un catalog quelle in casa?!? 

portocale, deci craciunul

nu stiu daca ceausescu ne dadea cu regularitate portocale de craciun ca o concesie pentru importanta sarbatorii sau din dorinta de a efectua un urias experiment pavlovian. cert e ca la 17 ani de la revolutie nu sunt singurul care mai asociaza inca (in unele momente) mirosul portocalelor cu sarbatorile de iarna. tind totusi sa cred ca experimentul cu pricina, oricat de reusit, a fost unul involuntar. si asta pentru ca, isi amintesc unii si-mi spun si mie, portocale “se mai bagau” (mult mai rar) si cu alte ocazii, de 1 mai spre exemplu. imi amintesc ceva foarte vag si despre banane, dar memoria mea olfactiva se leaga mult mai putin de ele.   

am facut ceva eforturi dar am descoperit ca pur si simplu nu mai tin minte daca le asteptam sau nu, nici E. nu mai tine minte, ceea ce ne-a facut sa ne intrebam daca nu cumva am inceput sa blocam unele amintiri. doar imi aduc aminte de coada care se forma la repezeala in spatele alimentarii si de modul chibzuit in care le mancam pe parcursul zilelor urmatoare. [...................spatiu in care ar fi trebuit sa intre o scurta istorie cu o femeie insarcinata careia i s-a facut rau la coada la portocale, pe o straduta in spatele alimentarii Albina. e un moment in care prefer sa evit tristetile.............................]. totul era folosit, cojile se razuiau si se puneau intr-un borcan pentru diverse dulceturi sau creme. era prin urmare absolut normal sa dispretuiesc merele si sa consider portocalele un fel de zane ale fructelor.

“Sacks of coffee beans and other long-unseen goods, beef, pork, chocolate bars, even oranges and, reputedly, bananas, appeared in the stores here today, belated Christmas presents from the brief, violent revolution that overthrew Nicolae Ceausescu.” (December 29, 1989, The New York Times)  

fals tratat despre coada

prea mic ca sa ma simt umilit, ‘calcat in picioare’ de regim, la coada implacabila de dinainte de ’89. o vedeam insa ca pe cea mai urata corvoada a vremii. sentimentul s-a pastrat bine mersi pana azi. in cele mai multe cazuri renunt fara regrete la cumparaturi, bilete, platit facturi si orice altceva daca observ ca in fata mea se afla adunate la rand mai mult de 7-8 persoane. cand sunt nevoit stau totusi, dar am nevoie de eforturi sustinute pentru a-mi stapani nervozitatea si pentru a evita certurile cu vanzatorul/incasatorul sau ce o fi el.

cozile se formau la aproape orice din cate imi amintesc, dar, pentru variatie probabil, nu erau croite dupa acelasi calapod. coada la paine de la alimentara ‘albina’ spre exemplu (nici acum nu stiu de unde-i venea numele), era cea mai simpla, cu atat mai mult cu cat in 99% din cazuri eforturile erau incununate de succes - achizitionarea produsului. in plus, mai gaseam paine si la ‘pistruiatul’, ailalta alimentara din zona.

coada la carne era statica ca un film de Kim Ki-Duk. atent supravegheata si controlata, dar ingrozitor de statica. prin comparatie, cea la inghetata era exploziva. marfa era adusa la chioscul de vizavi de alimentara si se termina foarte repede. o scurta imbulzeala si gata. liniste si zambete multumite.

eram relativ mic si neexperimentat. din cauza asta, cea mai dificila mi se parea coada care se forma la cinematograf la filmele ‘bune’. daca veneam inaintea spectacolului nu aveam nicio sansa sa prind bilete. aici nu mai existau ca la alimentara oameni care sa controleze randul si vanzatori care sa ameninte ca ‘nu mai dau’. era doar o lupta surda iar in unele cazuri imbulzeala nu mai avea nicio forma, doar un nucleu care bolborosea si mai multi oameni care incercau sa il penetreze de pe margine. cei inadaptati erau azvarliti inapoi.cozile din timpul zilei erau incredintate, dupa un obicei aproape institutionalizat, unei pensionare de pe scara (ce-i dadeau oare ai mei drept rasplata?). nu! viata nu era insa atat de usoara pentru mine. de cumparat putea cumpara si pentru noi dar trebuia sa aduca dovezi serioase: cartela (la produsele la care exista asa ceva) si un membru al familiei. tata era la serviciu, mama la fel, frate-miu mai mare decat mine, prin urmare eram victima sigura. nu mai stiu cate ore mi-am pierdut pe langa coada sau la coada, impreuna cu alti nefericiti de varsta mea, numai pentru o scurta figuratie in scena finala, cand pensionara cu pricina ma prezenta vanzatoarei. nici macar nu aveam vreo replica in filmul asta absurd.

ah, si inca ceva. cozile cu adevarat mari, la produsele cele mai cautate, se formau invariabil in spatele alimentarei, unde se vindea direct din depozit la un ghiseu micut. poate era vorba despre lipsa de spatiu din alimentara, poate de dorinta de a controla mai bine coada si renuntarea la produse. in momentul ala, coada, cu cei implicati direct, cu copii de pe margine, cu oamenii care treceau si mai discutau cu actorii, era cel mai important eveniment al cartierului. 

***

Cantitatea insuficienta si intarzierea vanzarii sunt, practic, strategii de prezervare a resurselor si, in general, a puterii. ca efect al stradaniilor sistemului de a nu scapa de sub control resursele, iau nastere cozile. ele intarzie si limiteaza achizitionarea bunurilor (…). vanzatorul este reprezentantul sistemului in fata cozii. din moment ce sistemul mai curand se straduieste sa nu vanda marfa decat sa o vanda, gestionarul seamana mai degraba cu un paznic al produselor. banii pe care ii incaseaza reprezinta oarecum o functie secundara a lui. (Dan Lungu, Avatarurile cozii in socialismul de tip sovietic – Viata cotidiana in comunism, Polirom 2004)    

(ne)despartirea de comunism  

moartea zoiei ceausescu a fost prilej pentru un moment de reflectie in care diversi lideri de opinie si oameni de pe strada au hotarat ca s-au impacat cu ceausescu si cu raul comunist. care, ceausescu, “nici nu a fost asa de rau pe cat se crede”. care, comunism, “asa a fost sa fie”, “rezultatul unor conjuncturi”, etc.

eu respect si apreciez generozitatea cu care oamenii aleg sa se desparta de regimul care le-a marcat existenta un an, doi sau 30. asa cum sunt de acord cu motivul invocat: “vrem sa ne vedem de viata noastra”. fara sa neg aceasta necesitate si fara sa imbratisez un militantism, nu ma declar inca gata sa ma despart cu zambetul pe buze de tot ceea ce a fost pana in 1989.

pot sa imi vad de viata in continuare si sa imi pastrez parerea ca regimul comunist a fost unul rau, ca ceausescu a fost un dictator si nu un tip ok, chiar daca nu merita sa moara impuscat dupa un proces grabit. pot sa imi vad in continuare de viata si sa nu uit ca regimul comunist din
romania si comunismul in general au produs un numar inca incalculabil de victime. pot sa imi vad in continuare de viata si tocmai de aceea sa nu ma fac ca nu vad efectele negative, inca prezente, ale comunismului sau pe fostii membri ai PCR sau ai Securitatii care se bucura de beneficiile oferite de resursele statului. adica ale populatiei.

la coada nu mai stiu carei banci, in spatele meu, o discutie despre vremurile grele. un tanar, care nu avea mai mult de 15-16 ani, ii recita trist unui batranel : “eh, am auzit ca pe vremea lui ceausescu era mai bine, gaseai un loc de munca fara probleme”. pana sa ma despart de comunism, vad ca el nu vrea inca sa se desparta de mine.      

unde m-au facut pionier

a combinatul de celuloza si hartie din chiscani. asta e o comuna din braila care, spune legenda, isi trage numele de la numarul mare de soareci pe care-i gazduia intr-o vreme. asta-i o alta poveste insa.

mi-am adus aminte de momentul cu pricina si am zis ca, daca tot se pregateste comisia tismaneanu sa dea raportul, e bine sa postez aici amintirile. de context doar. dupa cum ziceam, tarasenia s-a petrecut la combinatul de celuloza si hartie, unul dintre bastioanele oamenilor muncii, revolutiei socialiste in era luminoasa, etc. eram in clasa a II-a, cand ne-au incolonat si ne-au dus acolo. nu-mi mai aduc aminte mare lucru, doar ca, la un moment dat, din grupul elevilor mai mari care ne insoteau, a iesit unul care sustinea ca ma cunoaste, ca m-a urmarit de la “primii pasi pe poarta scolii”, si ca merit cu varf si indesat cravata aia rosie si blestemata de care urma sa am grija in urmatorii ani. ce sa zic, am fost placut impresionat, habar nu aveam ca exista cineva care mi-a urmarit evolutia si care ma apreciaza. in final, dupa ce am ajuns acasa, trebuie sa recunosc cu rusine ca am afisat o oaresce mandrie cand i-am aratat mamei cravata cu pricina. poftim, un mic exemplu de autodeconspirare.

doi ani mai tarziu situatia s-a schimbat radical. am nasit la randul meu un pui de pionier, de data asta la mausoleul de la marasesti, un loc mai anost decat o ora de matematica dar in orice caz, departe de braila. spre deosebire de nenorocitul de combinat. buna ocazie de a lua parte la o inselatorie mica (dar croita exact dupa modelul farselor mai mari in care ne complaceam toti la vremea aia). pe scurt, mi-a venit randul sa sustin ca un necunoscut are toate calitatile din lume sa devina un bun pionier si sa infloresc cumva discursul asta. ceea ce am si facut, probabil spre mirarea copilului dar spre multumirea parintilor care erau prezenti. a fost si un moment critic. cu cateva minute inainte de a intra in scena am uitat brusc numele copilului si am inceput sa ma agit intreband in dreapta si-n stanga: “mai stiti cumva numele omului meu?”, “nu m-ati auzit cumva?, “nimeni?”.

m-am mai interesat si am aflat ca: I. si-a primit cravata la muzeul de istorie din bucuresti (sau cel putin asa isi aminteste), N. la casa armatei din orasul lui, A. la unitatea militara din oras, D. la inchisoarea doftana (pretty cool), E. la castelul lui cuza de la ruginoasa, alti oameni la cetatea din targoviste, cetatea de la campulung, muzeul marinei din constanta. lista ramane deschisa.