Am luat azi nişte mandarine. Sau minole, nici eu nu mai ştiu ce sunt, în orice caz, trăsătura lor distinctivă e că vin în lăzi împreună cu frunzele, o fi chestie de estetică. Sunt dulci şi parfumate, n-am dat niciodată greş cu ele şi iarna iau în medie un kilogram pe zi.
Am luat azi nişte citrice, să zicem, din Pipera, veneam de la birou şi am oprit la un chioşc de lemn abia apărut vizavi de staţia de metrou, un pic bizar pe strada aia străjuită de clădiri de birouri. Domnul care vindea, un mare vorbăreţ, eu, un om care nu se grăbeşte să intre în discuţii pe stradă. N-am apucat să plătesc fructele, că îmi povestea deja de băiatul lui. Câteva minute mai târziu, stăteam cu punga în mână ascultând încă, incapabil să găsesc o pauză în care să o şterg – problema e că fiul lui nu se grăbeşte să aibă un copil şi că ei, părinţii, îl presează şi…
Ascultam, scoteam aburi pe gură gânditor şi cugetam că e incredibil că stau şi ascult toate chestiile alea şi că e incredibil că un om care vinde minole în Pipera se apucă să îmi istorisească povestea vieţii lui. Sau a fiului lui. Şi că mă enervez de fiecare dată când aud că mama relatează prietenelor ei detalii din viata mea. În spatele gheretei de lemn, dintr-un difuzor, cântau nişte colinde americane, ceva cu Crăciunul, iar pe stradă, în plină oră de vârf, treceau maşini în toate direcţiile, lumea se bulucea la metrou în aerul îngheţat. Şi într-un fel mă simţeam bine. Vreau să spun că mă simţeam literalmente mai bine – parasinusul pe care îl înghiţisem cu o oră mai devreme îşi făcea deja efectul, răceala mă lăsa, eu mergeam spre casă, diseară Caribou, mâine zi liberă, colindele cântau la difuzor. Am prins momentul, am salutat şi am plecat, “ea e soţia mea”, îmi zice domnul chiar înainte de a ne despărţi, arătând spre femeia care tocmai intra în gheretă, “imi pare bine”, i-am spus eu şi am coborât în nebunia de pe stradă, m-am strecurat printre maşinile care se aruncau isteric în toate direcţiile şi am intrat în staţia de metrou.
