Dacă vulcanul cu nume de nepronunțat ar fi erupt cu o săptămână mai devreme, avionul președintelui polonez ar fi rămas probabil la sol, izbăvindu-i pe cei 96 de soarta cruntă. Dar catastrofa a avut loc însă și amintirea ei ne oferă un motiv în plus pentru a fi paranoici și pentru a ne teme de zborul prin norul de cenușă.
Companiile aeriene, care pierd sume uriașe zilnic, au criticat ieri autoritățile europene pentru restricțiile severe impuse zborurilor. Au dreptate? Mi-e greu să spun. România a spus că trebuie să se supună recomandărilor agențiilor europene și să închidă spațiul aerian, comisarul UE pentru transporturi a spus că siguranța călătorilor este pe primul loc, iar operatorii au indicat spre modelul american aplicat în cazurile similare, unde companiile decid singure dacă e sigur să zboare sau nu.
Disputa e foarte interesantă, la fel și paralela cu cele două modele – european și american – problema mea e alta însă. În toată povestea asta cei care au cea mai mică putere de decizie sunt chiar călătorii. M-am obișnuit cu ideea că trăiesc în epoca în care orice călătorie este posibilă (la fel și programarea ei cu două luni înainte). Și nu este plăcut. Mai am câteva zile până la zborul de sâmbătă, spre Bruxelles, și urmăresc minut cu minut evoluția norului de cenușă. Sunt convins că n-ați avut niciodată dorința de a urmări traficul aerian, în direct, dar dacă interesul v-a crescut puteți să o faceți aici. Dacă începutul de an nu ar fi fost atât de neplăcut, dacă perspectivele ar fi fost mai puțin sumbre, poate aș fi trecut mai ușor peste o călătorie ratată. Dar mi-e imposibil. Și simt că mă sufoc.
Need…to..get..out….of..the…country….soon.
